Doua cuvinte magice

Acum cateva zile, o fosta colega de facultate programata sa nasca tot la Cantacuzino, imi trimite un mesaj “tu cum te simteai la inceputul travaliului ca eu cred ca nasc”. Avea toate semnele unui travaliu adevarat si am sfatuit-o sa isi sune medicul. Si uite asa am mai trait o data emotiile unei nasteri 🙂

Gandindu-ma la ea mi-am amintit de doua cuvinte magice pe care le-am auzit in zona de travaliu.

In momentul in care nasterea era iminenta (maxim 5 minute), asistentele sunau la neonatologie si spuneau doat atat: se naste!
5 minute mai tarziu auzeai plansetul datator de viata al unui bebelus.

In momentul in care am auzit-o pe Sofia plangand pentru prima data am inceput sa plang cu lacrimi de crocodil si sughituri.
Stand 2 zile in zona de travaliu am “asistat” la nasterea a vreo 10 bebelusi. Si de cate ori auzeam apelul catre neonatologie ma treceau fiori de fericire. Iar dupa fiecare planset de bebelus imi dadeau lacrimile. . .

Stiu ca pentru personalul medical cele doua cuvinte erau pur tehnice, dar pentru mine, ca mama, insemnau atat de mult.
Nu prevesteau doar un act medical ci minunea venirii pe lume a unui nou sufletel. Era un miracol, iar pentru mine cele doua cuvinte erau ca o incantatie aducatoare de bine.

“Se naste”. . .si acum le rememorez cu tot atata emotie si tot atata recunostinta.

Dragostea adevarata se dobandeste in timp

Pentru mine ultima luna de sarcina a fost groaznica. Disconfortul fizic si psihic atinsese cotele de avarie. Nu mai aveam nevoie de nimic, vroiam doar sa nasc odata si sa scap.
20 decembrie (vineri) –  merg la control. Doctorita imi spune relaxata ca vom face linistiti Craciunul acasa in brate cu oala de sarmale si nu cu bebelina. M- am mai relaxat si eu, nu imi doream sub nicio forma sa fiu in spital de Craciun!!
21 decembrie (sambata) – imi venea sa ma urc pe pereti de nervi. Se apropia Craciunul si eu nu luasem cadouri copiilor neamului. Si mai mult decat atat, fata mea nu avea cercei. Il amenint pe sot ca daca nu are timp ma duc singura la cumparaturi! Isi face timp si iata un Ben si o Ina foarte gravida inotand prin mama aglomeratiei in Cora dupa cadouri. Dupa 2 ore nu-mi mai simteam nici bazinul nici picioarele dar simteam ca fac pipi pe mine de durere. Dar eram fericita, copiii vor avea cadouri sun brad, iar pitica avea cercei. Ajungem acasa, mananc cu greu si ma bag in pat. Nu dorm, sunt ca pupaza cu ochii pe pereti! Pe la 12 ma duc la Ben si ii spun ca nu am somn, ma dor toate, sunt obosita dar nu pot sa adorm!!

22 decembrie

Ora 01:00 – Ben vine in pat si incearca sa ma linisteasca si sa adormim
Ora 01:20- sar din pat ca arsa: “fuck!! Mi s-a rupt apa!!!” Ben sare si el, o trezeste pe Gina si in 5 minute este la usa inhamat cu bagajul pentru maternitate si un bax de apa. “vii? Hai odata ce faci???” Nu vrea sa o recunoasca dar e panicat pana la Dumnezeu. In mod surprinzator eu sunt foarte calma.
Ora 01:40 – am ajuns la maternitate. Dupa control se decreteaza ca nu sunt dilatata si ca mai dureaza pana nasc.

Dupa 15 ore de travaliu ii dau nastere micutei Sofia Maria Rebecca. Va voi povesti alta data trauma unui travaliu atat de lung. Partea proasta este ca la nastere colul s-a rupt in 2 locuri si pe o parte ma cosea iar pe alta ma desiram. 5 minute mi-a luat sa nasc si o ora sa ma repare. Am pierdut mult sange ceea ce a dus la alte complicatii care m-au tinutit la pat in post operator pentru doua zile.

In afara de cele 15 secunde in care mi-am vazut copilul dupa nastere nu am vazut-o 2 zile.

Plangeam cu hohote dupa fiecare vizita a vreunei rude care venea si imi spunea “am vazut-o pe cea mica!” Eu nu puteam sa o vad, nu puteam sa o tin in brate si nu puteam sa o hranesc.

Se rupea sufletul in mine sa stiu ca ceilalti bebelusi stateau in bratele mamelor lor iar a mea statea in bratele unei straine. Asta in cazul in care o lua vreo asistenta in brate 😦

Deja trauma nasterii se transforma in trauma distantei fata de copilul meu.

24 decembrie – sunt in sfarsit in stare sa fiu mutata in salon si sa imi iau copilul.
Momentul in care asistenta mi-a pus fata in brate a fost foarte ciudat. Tineam un copil in brate, dar nu simteam ca tin copilul MEU in brate.

Din acel moment si inca vreo saptamana am simtit ca cresc copilul altcuiva. Nu simteam acea conexiune minunata de care vorbesc toate site-urile. Eu tineam la piept un copil care pe de-o parte il iubeam, dar pe de alta parte il simteam atat de strain de mine.

Poate de aceea in strainatate este atat de important sa i se puna mamei la piept copilul in primele secunde dupa nastere, ca atat mama cat si copilul sa se recunoasca.

Eu nu am tinut-o in primele secunde, nici minute, nici ore. . .ci dupa 2 zile.

Eram doua straine care se uiatu una la cealalta fara sa stie cum sa interactioneze.

Incet incet mi-am intrat in rol si o simt pe Sofia ca fiind o parte din toata fiinta mea.
Stau uneori si ma gandesc la faptul ca nu poate adormi singura pentru ca nu am fost langa ea de la inceput. Ca a pierdut un start important si ca vrea acum sa recupereze refuzand cu indarjirea ei de Capricorn de a se mai dezlipi de bratele mele. Dar nu ma supar. Si eu simt nevoia sa recuperez. Ma simt vinovata ca trebuit sa stea singura chiar daca asta nu a depins de mine. As lipi-o de mine cu super glue si nu i-as mai da drumul niciodata.

Dragostea noastra nu a fost la prima vedere, ci s-a construit incet in timp. Dependenta noastra una de alta e usor bolnavicioasa, dar e dragoste adevarata. Nu pot exprima in cuvinte cum imi creste sufletul in mine cand ea sta in bratele altcuiva dar ma urmareste intens cu privirea. Stie ca eu sunt MAMA!

Ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a trimis minunea asta. Sentimentul de a fi mama este unic. Simt ca nu mai am nevoie de NIMIC pe lumea asta! Am nevoie doar de ea.

Te iubesc Sofia! Iti multumesc ca esti a mea!

P.S. Craciunul l-am facut, asa cum nu mi-am dorit, in spital. Si am mancat fripturica si carnatii alaturi de sotul meu in sala de alaptare 🙂 (ce tarani suntem!!! :))) )

Confesiunile unei vesnic nemultumite

Cine ma cunoaste stie ca sunt greu de multumit. Odata cu sarcina, cu atat mai mult. Ben tine sa-mi reaminteasca zilnic faptul ca “ce erai tu ciufuta inainte, dar ce esti acum!!”.

Asteptam ziua de 18 august la fel ca in ultimii 28 de ani. Cu mult etuziasm. Doar e ziua mea ce Dumnezeu! Cu doua zile inainte ce sa vezi. Ma ia raceala. Gratie ghemotocului din burtica, ghiciti ce? Nu prea am ce tratament sa iau. Si uite asa ziua de 18 m-a gasit racita moarta, dar moarta-moarta nu oricum!

De cum am deschis ochii am decretat ca este cea mai groaznica zi de nastere din viata mea. M-am adunat cu greu si am pornit spre ai mei. Unde, binenteles, ca am fost lesinata si ciufuta.

Si uite asa am trecut de borna 28 fara pic de entuziasm.

Astazi, pentru ca ma simt mai bine, vad lucrurile intr-o alta lumina. Chiar si bolnava moarta am fost incojurata de oamenii care ma iubesc cel mai mult pe lume si pe care, la randu-mi, ii iubesc in egala masura. Am primit cadouri frumoase (caaaaarti!! 🙂 si o noua casuta pentru blogul asta de care va voi vorbi cand va fi gata 🙂 ), multa iubire, multa intelegere. Chiar ma gandesc….oare cum ma suporta oamenii astia cand am zile in care nici eu nu ma suport?

Sunt recunoascatoare ca ii am pe ei in viata mea si, mai mult, sunt recunoascatoare de gargazitza mea care o simt cum creste in fiecare zi, cum da din picioare, cum se joaca cu Ben, cum ne recunoaste vocile. Am momente cand ma gandesc ca as vrea sa ramana acolo pentru totdeauna. Imi trece repede pentru ca vreau sa o vad, sa o ating, sa o strang in brate (am senzatia ca o sa fiu o mama un piiiic cam posesiva….sunt Leu, don’t judge me!! 🙂 )

Asa ca dincolo de starea de sanatate care mi-a accentuat ciufutzeala (e cuvant???) a fost o zi minunata plina de oameni minunati, de la cei care au fost fizic langa mine la zecile (da, zecile!!) care au tinut sa-mi trimita un mesaj.

Ma simt foarte fericita! Pentru ca la 28 de ani am ceea ce este mai important in viata. Binenteles ca mai exista o multime de lucruri pe care mi le-as dori, niciodat nu esti complet multumit si in fiecare zi apar dorinte noi. Dar sa ai o familie si multa multa iubire este singurul lucru ce nu poate fi cumparat.

Va iubesc dragilor pe toti, sincer si din tot sufletul. Si va doresc tuturor sa aveti parte de iubire si sanatate….restul vin si pleaca inainte sa apucam sa clipim.

Ultima zi de copilarie

Acum fix 13 ani copilaria mea a luat sfarsit.
Acum fix 13 ani am pierdut persoana care mi-a luminat si mi-a infrumusetat copilaria. Persoana care imi ierta orice, care imi permitea orice, care ar fi facut orice pentru mine.
Durerea s-a atenuat in toti acesti ani, dar a ramas amintirea, dorul. Insa iubirea, aprecierea si recunostinta au crescut inmiit.

De cand am ramas insarcinata m-am gandit parca mai des la ea. As fi vrut sa-i spun “o sa fii strabunica. . .din nou”. Nu a apucat sa-si cunoasca niciunul dintre stranepoti, dar am senzatia ca ea ne-a trimis toate minunile astea frumoase: Dami, Rares, Manu si, cat de curand, gargarita mea. Am senzatia ca toate sufletele astea frumoase sunt datorita ei.

De multe ori stau si ma intreb daca este mandra de mine. Daca e mandra de femeia care am devenit si de mamica ce sunt pe cale sa devin.

Pe de alta parte cred ca ar fi mandra de noi indiferent de situatie. Pentru ca suntem cu totii ai ei.

Te iubesc pana acolo Sus!

Miscarea “Vomitati pe ei!”

Dragi doamne si domnisoare care sunteti sau veti fi la un momentat gravide, va invit la o noua miscare sociala. M-am gandit sa o numesc “Vomitati pe ei!”

Mergand zilnic cu metroul raman stupefiata de indiferenta nesimtirea “vecinilor” nostri de vagon. Poti sa fii cu burta la gura si pe jumatate lesinata ca iti vor ceda locul mai putin de 1%. Femei, barbati, nu conteaza! Nesimtirea este generala!

Acum vreo luna cand mi-a cazut tensiunea “in baia de ulei” la metrou am ridicat pe un alde nenea de pe scaun. M-am asezat. El a stat vreo 2 minute holbandu-se la mine si strangand in brate o sticla cu apa. Credeti ca m-a intrebat ce am sau sa-mi ofere o gura de apa?? :)) Nici in vise!!! Norocul meu a fost ca a venit o tipa cam de varsta mea care mi-a adus o sticla cu apa, a asteptat cu mine metroul (cu toate ca poate se grabea si ea ca toata lumea sa ajunga la munca) si s-a asigurat ca ma urc cu bine in metrou si ca imi gasesc un loc sa ma asez. Asa da! Dar foarte rar din pacate.

Acum un an si ceva eram in metrou cu o colega intr-o “stare avansata de graviditate” (asta e dintr-o lege 🙂 ) Boul langa care stateam (noi in picioare, el pe scaun) s-a holbat cu privirea lui de bovina tampa si a continuat sa sada linistit. Dupa 2 statii colega lesina. Si acum ma intreb cum a resuit sa o tin pe ea cu o mana si cu cealalta sa-l ridic pe bou de pe scaun. Desperate times call for desperate measures.

De cand sunt insarcinata am dezvoltat un soi de nesimtire. Adica ma postez exact unde stiu ca se vor deschide usile si nu las pe nimeni sa intre inaintea mea in vagon. Fara rusine o spun ca as da cu cracii in sus si o baba de 80 de ani numai sa stau linistita pe scaun (linistita doar pentru ca la Metrorex nu exista comoditate, sau aer…sau respect!).

Dar sunt o gramada de femei gravide care stau spasite in picioare. Spasite pentru ca privirea pe care ti-o arunca “negravizii” te fac sa te simti chiar aiurea uneori.

Asa ca va propun un lucru: Cand sunteti intr-un mijloc de transport (oricare, ca vite sunt peste tot) si stati in picioare si vi se mai face si rau, vomitati femeilor pe ei! Din tot sufletul! Pentru ca asta merita!

A fi om

Pentru ca in ultima vreme am tot scris ce inseamna sa fii animal, am hotarat sa incep saptamana aceasta intr-o nota total opusa. Azi vorbim despre ce inseamna sa fii om.

Nu cred ca trece saptamana sa nu vedem macar un reportaj care sa aiba ca subiect donarea: de bani, de haine, de sange, de orice.

Acum ceva vreme m-am hotarat sa devin donator. Pentru ca am tensiunea prea mica nu pot fi donator de sange, cantitatea recoltata in mod normal s-ar putea sa fie cam tot sangele pe care il am eu in corp 🙂

Insa pot sa fiu un altfel de donator. Imi primul rand vreau sa fiu donator de organe. Cred ca l-am disperat deja pe Ben cu discursul “daca intru in moarte cerebrala sa imi donati organele”. Lui nu-i plac chetiile astea, le percepe ca pe un fel de karma negativa. Eu nu vad asa. Eu cred ca este important ca familia mea sa-mi cunoasca dorinta. Pana cand voi avea acel mult discutat card de sanatate vreau ca cei dragi mie sa stie ce imi doresc. Imi dau seama ca nu este o decizie usoara pentru familie, daca i s-ar intampla cuiva apropiat mie sunt ferm convinsa sa si mie mi-ar fi greu sa spun “curatati-l/o de organe si apoi scoteti-l din priza”. Tocmai de aceea avem nevoie de un document oficial care sa-i ii scuteasca pe cei dragi de astfel de decizii odioase.

Asa ca, in cazul unei nenorociri (Doamne fereste!!!!) vreu sa mi se doneze organele. Nu vreau sa fiu tinuta un lunile “in priza” in asteptarea unui miracol. Si as vrea sa inteleaga cat mai multi binele enorm pe care il pot face.

O alta decizie pe care am luat-o de curand este ca, dupa nasterea ghemotocului, sa ma inscriu in Registrul Donatorilor de Celule Stem.

Este o procedura simpla. Intr-o prima faza nu faci decat niste analize de sange (gratuite!) pentru inscriere. Apoi, daca este nevoie de ajutorul tau esti solicitat pentru donare*. Donarea se face in unul din urmatoarele moduri:

– prin prelevare de celule stem din lichidul rahidian (coloana) sub anestezie generala

– prin filtrarea sangelui timp de 3-4 ore.

Mult mai multe detalii puteti gasi aici: Registrul National al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice.

Nu vreau sa ma gandesc ca mii de oameni mor anual doar pentru ca alte cateva mii de oameni nu-si gasesc timpul necesar pentru a se inscrie intr-un astfel de registru sau ca le este frica de un ac….

Haideti sa fim oameni! Nu doare! Insa doare sa stii ca unii pot pieri fara implicarea ta!

V-am pupat!

* sansele de a fi solicitat vreodata pentru donare sunt infime. Majoritatea voluntarilor nu vor dona niciodata celule stem

Animalele care ne cresc copii

Traim niste vremuri foarte grele, cel putin din punct de vedere economic.

Muncim de ne iese prin piele si, dupa ani de calcule, dupa multe sacrificii, decidem sa facem un copil. Si poate nu ne iese din prima pentru ca stresul cotidian ne inghite cu totul asa ca mai muncim si la asta.

Intr-un final facem un copil, multi dintre noi NUMAI unul pentru ca nu mai avem ce sacrifica pentru a mai avea si un al doilea. Si pe la doi ani il dam la cresa pentru ca nu ne permitem sa angajam bona, sa stam acasa doar cu un salariu, cu atat mai putin.

Si la cresa ce sa vezi? Dai peste niste rebuturi umane care te aduc la limita disperarii.

Ma uitam aseara la stiri si vad un reportaj cu un pusti de 3 ani caruia o asistenta i-a smuls parul din cap. Cred ca am facut tensiune 20 in 3 secunde (eu, o celebra hipotensiva). Explicatia directoarei (ca asistenta nu a dat nicio declaratie) a fost ca i s-a agatat un inel in parul copilului si asa s-a produs evenimentul.

Va rog sa mai uitati bine la poza de mai jos:

Sursa foto

Cam cat era de mare inelul ala sa-i smulga ditamai smocul din cap????

Daca copilul meu venea asa acasa, in secunda numarul 2 ma duceam si o jucam in picioare pe javra aia! Si sa aiba dupa aia tupeul sa faca reclamatie!

Se pare ca mai multi parinti au reclamat-o pe jigodie de rele tratamente aplicate copiilor, printre care o mamica ce o acuza ca i-a dat copilul cu capul de calorifer. Stiti ce a zis directoarea? Pai nu se desface contractul de munca asa dintr-o reclamatie  doua. Sa mori tu!!! Dar cam cand se desface? Cand reuseste sa omoare un copil????

Potaile astea merita calcate in picioare pana intra in coma. Si cand se trezesc, sa fie iar calcate nitelus!

Sincer ma ingrozerste ce fel de oameni sunt angajati sa aiba grija si sa ne EDUCE copiii. Pai duc la cresa, gradinita, scoala etc. un copil sanatos si-l iau acasa cu “piese” lipsa? Copilul meu?? Pentru care ma lupt si ma sacrific? Sa vina o matracuca sa mi-l nenoroceasca (fizic, psihic..) pe viata???

Sper ca presa sa urmareasca in continuare subiectul si sa stim si noi care este rezultatul final. Si mai ales sanctiunea primita pentru ca, pentru parerea mea, doar desfacerea contractului de munca nu este suficient.

Tara in care mor copiii

Acum ceva vreme ma uitam la TV la un reportaj cu un copil din Dolj care la 6 ani cantarea 80 de kilograme. Am fost revoltata pana la Dumnezeu cand am auzit-o pe mama acestuia spunand ca este asa pentru ca nu poate sa-i dea decat paine. Ce mama poate spune asta??? Cum sa fi multumit in sufletul tau ca ai un copil care e cum e si tu ii dai doar paine. Aaaa…si pufuleti din cand in cand!

Stai la tara!! Ai o curte! Poti planta niste legume ca nu cred ca nu exista niciun om in tot satul ala caruia sa nu i se faca mila si sa-i dea cateva rasaduri de legume! Te duceai si munceai cu ziua o saptamana si luai o gaina, gaina aia nu are nevoie de alimentatie speciala, ii dai drumul prin curte si gaseste ea ce sa ciuguleasca. Asa mai ai un ou din cand in cand. Nu face oua, o tai si o mananci. Pentru mine, o mama normala la cap in situatia asta nu are nicio scuza.

Ca sa aflam imediat dupa ca a mai avut un copil care a murit pe la 3-4 ani tot de obezitate morbita! Deci a mai avut unul pe care l-a chinuit si l-a omorat si pe asta l-a tratat la fel.

Baietelul de 6 ani suferea si de retard sever. Pentru care primea o pensie de handicap. Nu sunt multi bani si oricum nu asta e ideea. Ideea e ce a facut Asistenta Sociala! Pentru ca in astfel de cazuri aveau la cunostinta. Nu stiu care sunt legile in Romania pe tema asta (dar o sa ma interesez), dar cum poti lasa alaturi de familie un copil ATAT de bolnav. Mai ales cand familia nu il poate ajuta in niciun fel!

Mama se plangea ca a fost cu el prin spitale si ca nu i-a facut nimeni nimic. Ca nu se uita nimeni la tine in spital daca nu le bagi in buzunar, asta e un adevar crud, dar nici sa stai cu mainile in san nu poti! Te duci si bati la toate usile si faci ceva! NU STAI!!!

Copilul asta a murit azi dimineata. A murit din vina unei adunaturi de oameni care au stat cu mainile in san: parintii, Asistenta Sociala, spitalele.

Nu a fost vina lui ca s-a nascut asa cum s-a nascut. A fost vina parintilor care in prostia lor (si prin prost ma refer la redus mintal) nu au facut nimic, a asistentilor sociali care iar nu au facut nimic si a cadrelor medicale care au stat cu mainile in san.

Si mi-e groaza ca in mediul rural sunt atat de multi copii bolnavi, murdari si flamazi care nu primesc ajutor.

Ma doare sa stiu ca cei carora ar trebui sa le pese nu le pasa.

Ma doare sa stiu ca exista oameni care se impuiaza in draci si isi bat joc de sufletele alea nevinovate!

In China exista o lege care interzice familiilor sa faca cati copii vor. Pot face unul, daca isi doresc mai multi trebuie sa dovedeasca ca ii pot intretine si trebuie sa plateasca un soi de taxa (imensa de altfel).

Multi bagatori de seama au spus limitarea procreerii este impotriva drepturilor omului. Hai nu pe bune! Dar sa tii in foame, boala si mizerie niste copii nevinovati nu e impotiva drepturilor omului? Sa le tai din start orice sansa la un viitor normal nu e impotiva drepturilor omului?

Chestia asta ar trebui legiferata in toata lumea dupa parerea mea. Mai ales la noi. Poate asa nu ni s-ar mai rupe sufletele sa vedem copii fara vina intr-o situatie fara viitor. Pentru ca atata timp cat statul nu se implica, noi astia de rand nu-i putem salva pe toti…oricat ne-am dori!

 

 

Sa calci pe suflete

Cum o fi sa calci pe suflete?
Cum o fi sa le strivesti sub talpile tale si nici macar sa nu observi?
Cum o fi ca pe lume sa nu fie nimic mai important decat ceea ce vrei tu? Sa te pui mai presus de orice, chiar si fata de o bucata din tine?
Am crezut ca oamenii astia sunt cei mai fericiti din lume. Ca in egocentrismul lor absolut nimic nu ii atinge.
Cred acum ca e doar o chestie de moment. Ca la un moment dat soarta se va intoarce. Pentru ca asta e firea lucrurilor.
Iar in momentul in care vor deschide cu adevarat ochii vor vedea ca nu mai este nimeni langa ei. Nici macar cei ce aduceau laude egoismului lor.
Si mi-e mila de ei. Tare mila. . . Dar cei ce plang trebuie sa zambesca, iar cei ce rad trebuie sa si planga la un moment dat. . .

Nu incercati sa ma intelegeti azi.
Sunt doar obosita. . .

pissed off

Ma apucasem sa scriu ceva…despre cat de maniac este Leul.

Si-am scris….si-am scris…si am mai scris putin….si mi s-a blocat Explorerul. L-am lasat sa-si faca damblaua….2 minute mai traziu si-a revenit….Wordpressu’ nu salvase nimic! Leul maniac din mine a racnit in surdina de draci!!!

Nu va mai povestesc nimic. Decat ca Leul e maniac si are fixatii. Nu incercati sa i le schimbati pentru ca mai rau il intaratati.

 

Pupici dragilor!