Iubita mea, Ioana

Nu ma refer la nepoata mea, zapauga de Nana. Ma refer la omul cel mai drag sufletului meu. Mama mamei mele, bunica mea, mamaie Oitza.

Cand spun “copilarie” primul lucru care imi apare in minte este imaginea ei. O femei simpla, de la tara, care a venit in Bucuresti pentru a le asigura fetelor o educatie mai buna si, in definitiv, un trai mai bun. A muncit pe branci si nu s-a plans niciodata de nimic.

Ne stangea pe toti in jurul ei duminica si ne facea toate poftele. Daca la 12 noaptea ceream clatite, pai clatite facea! Noua, nepotilor, nu ne refuza niciodata nimic. Strangea banuti sub saltea si cand mergeam la ea in vacanta ni-i dadea sa ne luam ce vrem noi. Eu imi luam dulciuri de toti banii si ma lasa sa le mananc pana nu mai puteam.

Ea ma lasat sa tin pisica in casa, cu conditia sa ii fac baie si despuricare la fiecare venire a mea, dar pentru mine nu conta (chiar daca afurisita aia mica imi brazda mainile cu ghearele).

O buna prietena a postat azi pe FB o poza cu turte facute pe plita. Si mamie facea. Si erau exceptionale. Pentru mine erau (si sunt) cel mai de top preparat din lume.

A plecat cand nu eram pregatita, dar pentru asta nu cred ca esti pregatit vreodata. Am simtit ca s-a dus si am inceput sa plang inainte sa sune telefonul. Am fost o vreme cand am fost foarte furioasa pe ea. Dar eram copil si nu intelegeam ca daca ar fi fost alegerea ei, nu ne-ar fi parasit niciodata.

La inmormantare cineva mi-a spus “cred ca erai preferata ei”, poate pentru ca eram mezina neamului. I-am raspuns ca ne-a iubit pe toti exact la fel, nu ne-a aratat niciodata ca unul ar fi mai important decat celalalt. Eram ai ei si ea irevocabil a noastra.

Ma uit uneori la mama cum se comporta cu Rares si parca o vad pe ea. Vesnic buna, mereu ingaduitoare, intotdeauna impaciuitoare.

Mi-e un dor teribil de ea. Mi-ar fi placut sa fi apucat sa ma vada mare, sa ma mai stranga la pieptul ei si sa-mi spune cuvinte calde. Dar cred ca ma vede oricum, de acolo de sus. O simt langa mine si ma rog ei cum ma rog la Dumnezeu. Sper ca acum e linistita si fericita acolo sus si ca este mandra de pruncii pe care i-a crescut.

Ma doare ca nu i-am spus niciodata “te iubesc”. Dar poate ca ea nu avea nevoie de cuvinte, stia oricum. Ii spun acum, in ficare seara, in rugaciunile mele.

Mi-e dor de tine maicuta si iti multumesc pentru ca o parte din omul care sunt astazi e datorita tie.

 

Advertisements
This entry was posted in Ina's tangled mind. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s